duminică, 29 iulie 2012

Emoţiile religioase, Jonathan Edwards

Alexander Smellie: „Da mihi magistrum.” Nu trecea nicio zi, ne spune Ieronim, în care Ciprian din Cartagina să nu îi poruncească secretarului său: „Dă-mi maestrul!” Atunci, secretarul scotea vreun tratat al lui Tertulian – Tertulian, cu originalitatea şi profunzimea sa, cu gândirea sa comprehensivă şi plină de forţă, cu speculaţiile lui şi dialectica sa clară şi convingătoare. Oricine vrea să crească în harul şi cunoaşterea Domnului Isus Hristos, oricine vrea să citească drept în propria sa inimă şi vrea să afle ce cere Dumnezeu de la el, trebuie să spună despre Emoţiile religioase: „Da mihi magistrum!” Este un sacrilegiu să critici o carte care se ridică la asemenea înălţimi şi care este atât de plină de înţelepciunea care vine de sus.
În paginile acestea, Jonathan Edwards a afirmat pentru totdeauna caracterul lăuntric şi spiritualitatea adevăratei religii. Ea este departe de o rutină mecanică a datoriei, ne asigură el; ea nu este o îndatorire rece şi atentă. Cei care îşi imaginează că este ceva sacerdotal şi sacramental se înşeală mult. Este mişcarea spre El, în iubire şi viaţă, a sufletului pe care l-a atins Dumnezeu şi în care locuieşte Dumnezeu. Este „mişcarea unui foc ascuns”, tremurând în piept, încălzind toată inima, consumând zgura păcatelor noastre în flacăra lui fierbinte, curăţindu-ne, stimulându-ne şi transfigurându-ne până când – minune a minunilor! – ajungem aur ceresc, fin şi şlefuit.
Jonathan Edwards:Nu există nicio întrebare mai importantă pentru omenire şi care să privească mai mult interesele oricărui individ, ca aceasta: Care sunt trăsăturile distinctive ale celor care se bucură de favorul lui Dumnezeu şi care au dreptul la răsplata Lui veşnică? Sau, în alte cuvinte: Care este natura adevăratei religii? Şi în ce constă semnele distinctive ale virtuţii şi sfinţeniei acceptate de Dumnezeu?
Suntem datori să ne străduim din toate puterile să discernem limpede, să hotărâm şi să stabilim o dată pentru totdeauna în ce constă adevărata religie. Până nu vom face acest lucru, marile treziri religioase vor fi de scurtă durată; până nu vom face acest lucru, ne putem aştepta la puţine lucruri bune din dezbaterile noastre aprinse, în conversaţiile şi în paginile tipărite, fiindcă nu ştim clar şi limpede pentru ce ar trebui să ne luptăm.
Scopul meu este să-mi aduc şi eu contribuţia şi să-mi folosesc toată îndemânarea (oricât de slabă ar fi ea) în scopul acesta, prin tratatul de faţă; trebuie să fac observaţia că scopul actual este oarecum diferit de scopul celorlalte cărţi pe care le am publicat, care doreau să arate semnele distinctive ale lucrării Duhului lui Dumnezeu, atât în cazul lucrării Sale obişnuite, cât şi al celei mântuitoare; însă acum doresc să arăt natura şi semnele operaţiunilor harului Duhului lui Dumnezeu, care le deosebesc de toate celelalte lucrări ce implică mintea omului, dar care nu au o natură mântuitoare. Dacă voi avea un succes cât de modest, sper ca acesta să ajute la promovarea intereselor religiei. Fie că voi reuşi să aduc lumină asupra acestui subiect, fie că nu, chiar dacă încercarea mea va fi criticată în aceste vremuri în care oamenii manifestă un asemenea spirit critic şi combativ; nădăjduiesc însă în îndurarea unui Dumnezeu plin de har, care va accepta sinceritatea strădaniilor mele; nădăjduiesc, de asemenea, în buna-credinţă şi în rugăciunile urmaşilor adevăraţi ai Mielului blând şi milos al lui Dumnezeu.
Cuprins
  • Partea I - Despre natura emoţiilor şi importanţa lor în religie
  • I. Religia adevărată constă, în cea mai mare parte, în emoţii sfinte - II. Dovezi ale faptului că religia adevărată constă în emoţii - III. Deducţii pe baza acestei doctrine
  • Partea II - În care se arată semnele care nu reprezintă neapărat o dovadă sigură a faptului că emoţiile religioase sunt cu adevărat pline de har, ori nu
  • I. Faptul că emoţiile religioase sunt foarte puternice nu sunt un semn - II. Efectele mari asupre trupului nu sunt un semn - III. Fluenţa şi fervoarea nu sunt un semn - IV. Faptul că emoţiile nu sunt produse de noi nu este un semn - V. Faptul că vin însoţite de texte din Scriptură nu este un semn - VI. Faptul că au o aparenţă de dragoste nu este un semn - VII. Faptul că emoţiile religioase sunt de multe feluri nu este un semn - VIII. Bucuriile care apar într-o anumită ordine nu sunt un semn - IX. Timpul îndelungat şi zelul depus în îndeplinirea îndatoririlor nu este un semn - X. Multă laudă adusă lui Dumnezeu nu este un semn - XI. Încrederea mare nu este un semn sigur - XII. Mărturiile înduioşătoare nu sunt un semn
  • Partea III - În care se arată care sunt semnele distinctive ale emoţiilor cu adevărat sfinte şi pline de har
  • I. Emoţiile harului sunt produse de o influenţă divină - II. Obiectul lor este desăvârşirea lucrurilor divine - III. Ele se sprijină pe desăvârşirea morală a obiectelor - IV. Ele iau naştere prin iluminare divină - V. Ele sunt însoţite de o convingere sigură - VI. Ele sunt însoţite de smerenie evanghelică - VII. Ele sunt însoţite de schimbarea naturii - VIII. Ele produc şi promovează un temperament ca al lui Isus - IX. Emoţiile harului îmblânzesc inima - X. Ele au simetrie şi proporţii frumoase - XI. Emoţiile false îşi găsesc mulţumirea în ele însele - XII. Rodul emoţiilor religioase este practica creştină - 1. Practica creştină este dovada cea mai importantă pentru ceilalţi - 2. Practica creştină este dovada cea mai importantă pentru noi înşineDeşi religia adevărată mai are şi altceva în afară de emoţii, totuşi, religia adevărată constă atât de mult în emoţii, încât nu poate exista fără ele. Cel care nu are emoţii religioase se află într-o stare de moarte spirituală şi e cu totul lipsit de influenţele puternice, dătătoare de viaţă şi mântuitoare ale Duhului lui Dumnezeu asupra inimii lui. După cum nu există o religie adevărată acolo unde nu există decât emoţii, la fel, nu există religie adevărată acolo unde nu există nicio emoţie religioasă.
    A dispreţui şi a critica toate emoţiile religioase reprezintă calea de a închide uşa inimii lor în faţa oricărei religii adevărate şi de a-şi ruina sufletele.
    Cei care condamnă manifestările intense ale emoţiilor în alţii e de aşteptat să nu aibă emoţii puternice în vieţile lor. Şi trebuie să ne gândim că cei care au emoţii religioase puţine au, cu siguranţă, şi puţină religie. Iar cei care îi condamnă pe alţii fiindcă au emoţii religioase, în timp ce ei nu au asemenea emoţii, nu au nicio religie.
    Credinţa în Hristos care însoţeşte posesiunea vieţii veşnice este pentru oricine „vede pe Fiul, şi crede în El”, Ioan 6:40. Adevărata credinţă în Hristos este exercitată numai în măsura în care „privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului” şi „facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”, 2 Corinteni 3:18 şi 4:6. Cei în a căror minte nu străluceşte „lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu”, nu cred, 2 Corinteni 4:4. Credinţa neînsoţită de lumină spirituală nu este credinţa copiilor luminii şi ai zilei, ci e încrederea falsă a copiilor întunericului. De aceea, a-i îndemna şi a-i grăbi pe oameni să creadă, fără lumină sau vedere spirituală, înseamnă a-l ajuta mult pe prinţului întunericului în înşelătoriile lui.
    Cei care insistă asupra faptului că oamenii trebuie să trăiască prin credinţă, când nu au parte de nicio experienţă şi se află într-o stare foarte rea, au şi noţiuni foarte absurde referitoare la credinţă. Prin credinţă ei înţeleg încredinţarea lor că se află într-o stare bună. Astfel, ei consideră că este un păcat îngrozitor să se îndoiască de starea lor, oricare ar fi ea, şi orice lucruri rele ar face, fiindcă această îndoială reprezintă pentru ei păcatul cel mare şi hidos al necredinţei; după ei, cel mai bun om şi cel care Îl onorează cel mai mult pe Dumnezeu este acela care îşi menţine speranţa cu privire la starea lui bună, cu cea mai mare încredere şi neclintire, atunci când are parte de cea mai puţină lumină sau experienţă; aceasta înseamnă a afirma că atunci când se află în cele mai rele şi mai păcătoase stări sau căi, sunt cel mai bine; căci pentru ei e evident că acesta e un semn că sunt tari în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu şi crezând în nădejde împotriva oricărei nădejdi.
    Nu putem declara că anumiţi oameni s-au lepădat de Hristos şi trăiesc pe baza experienţelor manifestării harului numai din cauză că şi le însuşesc şi le folosesc ca pe nişte dovezi ale harului; fiindcă nu au alte dovezi pe care le-ar putea folosi. Dar putem afirma că oamenii trăiesc pe baza experienţelor lor atunci când fac din acestea o neprihănire proprie şi, în loc să privească la slava lui Dumnezeu şi la măreţia lui Hristos, îşi întorc ochii spre ei înşişi, concentrându-şi mintea asupra propriilor realizări şi experienţe înalte, şi asupra lucrurilor măreţe pe care le-au înfruntat, atunci când sunt strălucitori şi frumoşi în propriii ochii. După părerea lor, ei sunt bogaţi şi nu duc lipsă de nimic, şi cred că Dumnezeu îi admiră, aşa cum se admiră ei înşişi: aceasta înseamnă a trăi pe baza experienţelor, şi nu prin Hristos, şi în ochii lui Dumnezeu acest lucru este mai teribil decât imoralitatea celor care nu au nicio pretenţie că sunt credincioşi.
    De obicei, cei care se grăbesc să eticheteze starea altor persoane, lăudându-se cu talentul lor extraordinar de discernământ şi deosebire în aceste probleme importante, de parcă totul ar fi limpede şi clar pentru ei, sunt nişte judecători slabi şi nişte sfătuitori primejdioşi. Ei trădează unul din următoarele trei lucruri: ori faptul că au prea puţină experienţă; ori că sunt persoane cu o judecată slabă; ori că au o măsură mare de mândrie şi încredere în sine, însoţite de ignoranţă în ceea ce priveşte propria persoană. Oamenii înţelepţi şi experimentaţi vor proceda cu multă precauţie în asemenea cazuri.
    Şi câtă înălţare de sine şi aroganţă dovedesc sărmanii muritori ignoranţi, atunci când pretind că pot stabili şi şti cu certitudine cine este cu adevărat sincer şi neprihănit înaintea lui Dumnezeu, şi cine nu este!
    Bucuria ipocriţilor are în vedere propria persoană; de aici urmează că, în bucuriile şi în sentimentele lor înălţătoare, ei tind să privească mereu doar la ei înşişi. După ce au primit ceea ce ei numesc descoperiri sau experienţe spirituale, mintea lor este fascinată de acestea, admirându-şi experienţele. Lucrul de care sunt fascinaţi şi înălţaţi în principal nu este slava lui Dumnezeu sau frumuseţea lui Hristos, ci frumuseţea experienţelor lor. Ei se gândesc mereu în ei înşişi: ce experienţă minunată e aceasta! Ce descoperire măreaţă e aceasta! De ce lucruri minunate am parte! Astfel, ei aşează experienţele lor în locul lui Hristos şi a frumuseţii şi plinătăţii Sale. În loc să se bucure în Isus Hristos, ei se bucură de experienţele lor admirabile; în loc să-şi hrănească sufletele cu lucruri exterioare lor, şi anume cu plăcerea dulce şi atractivă a lucrurilor prezentate în Evanghelie, ochii lor se întorc de la lucrurile acestea, sau le văd ca fiind doar cărărui secundare. Dar obiectul contemplării lor este propria experienţă; ei îşi hrănesc sufletul cu un principiu egoist, privindu-şi propriile descoperiri. Ei găsesc mai multe mângâieri în descoperirile de care au parte decât în Hristos cel revelat, care este obiectul real al experienţelor creştinilor; dar aceştia folosesc experienţele ca pe nişte semne pe care se bazează ca dovadă că se află într-o stare bună, lucru pe care unii îl numesc a trăi pe baza experienţelor; cu toate că e foarte evident că unii dintre ei, care fac astfel, sunt cei mai notorii în a trăi pe baza experienţelor, potrivit noţiunii corecte despre aceasta.
    Sunt mulţi care spun mereu că sunt păcătoşi, dar care aşteaptă să fie priviţi ca nişte sfinţi renumiţi şi străluciţi de către alţii, crezând că li se cuvine; şi e periculos să susţii contrariul sau să te porţi cu ei altfel decât cu cei mai buni dintre creştini. Sunt mulţi care se plâng de inimile lor rele, de falimentele şi nevrednicia lor, care vorbesc de parcă s-ar considera cei mai din urmă dintre sfinţi; însă, dacă un pastor le-ar spune aceleaşi lucru în mod serios, în particular, şi ar da de înţeles că se teme că sunt nişte creştini nevrednici şi slabi, crezând că are motive serioase să se gândească la lipsa lor de rod spiritual, la nevrednicia şi falimentul lor, în comparaţie cu alţii, aceasta ar fi mai mult decât pot ei să înghită; s-ar considera foarte insultaţi şi ar fi în pericol să cultive resentimente faţă de un asemenea lucrător.
    Există o pretinsă smerenie, o pretinsă moarte faţă de Lege şi golire de sine, care este unul din cele mai măreţe şi mai lăudate lucruri din lume. Sunt unii care se laudă mereu că au experimentat o lucrare amănunţită a Legii în inimile lor şi că nu se mai bazează pe fapte bune pentru mântuire; însă convertirea lor miroase mai mult a duh de îndreptăţire de sine decât tot ce am avut oportunitatea să observ vreodată. Iar unii din cei care se cred goliţi de sine şi care sunt încrezători că s-au smerit până în ţărână, sunt plini până la refuz de gloria propriei smerenii şi înălţaţi până la cer de opinia înaltă a propriei umiliri. Smerenia lor este o smerenie mândră, centrată pe sine, încrezătoare, de paradă, gălăgioasă, îngâmfată. Se pare că stă în natura mândriei spirituale să-i facă pe oameni mândri şi ostentativi cu privire la umilinţa lor. Acest lucru apare la primul născut al mândriei printre fiii oamenilor, care se numeşte „Sfinţia sa”, şi anume „omul fărădelegii”, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e vrednic de închinare; el se numeşte „robul robilor”; şi, ca să se dea în spectacol cu umilinţa lui, spală picioarele unui mare număr de săraci la intrarea sa în funcţie.
    Cu totul altceva înseamnă să te goleşti de sine şi să fii sărac în duh şi cu inima zdrobită; acest lucru are cu totul alte efecte decât şi le imaginează mulţi. E uimitor să vezi cât de mulţi sunt înşelaţi cu privire la ei înşişi în această privinţă, imaginându-şi că sunt foarte smeriţi în timp ce ei sunt cei mai mândri, când purtarea lor este nespus de trufaşă. În niciun alt lucru nu se vede atât de clar înşelăciunea din inima omului ca în această mândrie spirituală şi în neprihănirea de sine. Subtilitatea lui Satan apare în toată strălucirea ei în această manipulare a persoanelor care suferă de acest păcat. Şi poate că un motiv al acesteia este faptul că aici are cea mai mare experienţă; el ştie cum să se ajungă la aceasta; el e familiarizat cu izvoarele ei secrete: a fost păcatul lui. Experienţa oferă un avantaj mare în conducerea sufletelor, spre bine sau spre rău.
    Adevărata religie îi predispune pe oameni să caute să fie mult timp singuri în locuri retrase, pentru meditaţie sfântă şi rugăciune.
    După cum Iosif nu a vrut să se facă cunoscut fraţilor săi care l-au vândut, până când Beniamin, copilul preaiubit al familiei, cel de care s-a despărţit cel mai greu, nu a fost adus; nici Hristos nu Îşi va revela dragostea faţă de noi până nu ne despărţim de cele mai dragi pofte şi până nu ajungem să îndeplinim cele mai dificile îndatoriri şi cele care ne inspiră cea mai mare aversiune.
    Evlavia nu constă într-o inimă care intenţionează să facă voia lui Dumnezeu, ci într-o inimă care o face.
    Oamenii care trăiesc tot timpul în păcat, dar care se măgulesc singuri declarând că vor merge în cer sau aşteptând să fie primiţi ca nişte persoane cu o viaţă şi o practică sfântă, se comportă de parcă şi-ar bate joc de Judecătorul lor.
    Autorul
    Despre Jonathan Edwards
    Jonathan Edwards s-a născut într-un cămin evanghelic puritan, pe data de 5 octombrie 1703, în localitatea East Windsor, Connecticut. A fost al cincilea dintre cei 11 copii care li s-au născut lui rev. Timothy şi Esther Edwards. Educaţia din copilărie l-a cufundat nu doar în studiul Bibliei şi în teologia creştină, ci şi în scriitorii clasici şi în limbile vechi.
    Încă de copil, Jonathan a dat semne de ceva deosebit. La vârsta de 6 ani a început studierea limbii latine. La 10 ani a început să scrie eseuri despre insecte şi despre ştiinţele naturale. Mintea sa era activă şi ridica o seamă de întrebări, care remarcau spiritul său de observaţie. Astfel în lucrările lui se găseau întrebări ca acestea: „Din cauză că avem doi ochi, de ce nu vedem dublu? De ce munţii văzuţi de la dis¬tanţă sunt albaştri?” Botanica, zoologia, fiziologia, geologia şi astro-fizica erau subiecte care îl interesau în mod deosebit. Mintea sa ascuţită nu se mulţumea cu ştiinţa vremii sale.
    Trecând la filozofie, el a ajuns la concluzia că universul pretinde „existenţa eternă a unei minţi atotcuprinzătoare” şi că „nicio fericire nu e solidă şi substanţială afară de fericirea spirituală”.
    În adolescenţă, Edwards nu a putut accepta suveranitatea lui Dumnezeu văzută din punct de vedere calvinist. Odată a scris: „Încă din copilărie, mintea mea a fost plină de obiecţii împotriva doctrinei suveranităţii lui Dumnezeu... Mi se părea o doctrină oribilă.” Cu toate acestea, în 1721, a ajuns la o convingere pe care el a numit-o o „încântătoare convingere”. Medita la textul din 1 Timotei 1:17: „A Împăratului vesniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie toată cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin”, şi mai târziu a remarcat: „Când am citit aceste cuvinte, în sufletul meu a coborât un sens al gloriei Fiinţei divine cu totul deosebit de tot ce am experimentat înainte... M-am gândit în sinea mea: «Ce Fiinţă excelentă trebuie să fie, şi cât de fericit aş fi dacă m-aş putea desfăta în acest Dumnezeu şi aş putea fi înălţat la El în ceruri, dacă aş putea fi înghiţit în El pentru totdeauna!» Am îngenuncheat şi I-am cerut lui Dumnezeu să mă facă să mă bucur de El; m-am rugat într-un mod diferit de cum o făcusem până atunci, cu emoţii pe care nu le-am mai avut.” Din acel moment înainte, Edwards s-a desfătat în suveranitatea lui Dumnezeu. El a văzut mai târziu această experienţă ca fiind convertirea lui.
    Nu la mult timp după ce am experimentat pentru prima oară aceste lucruri, i-am povestit tatălui meu despre ce se întâmplase în mintea mea. Am fost destul de impresionat de conversaţia pe care am avut-o împreună, şi după ce aceasta s-a sfârşit, am ieşit să mă plimb singur, într-un loc singuratic de pe păşunea tatălui, pentru a contempla. Şi în timp ce mă plimbam pe acolo, privind la cer şi la nori, mintea mea a fost inundată de un simţ atât de dulce al maiestăţii şi harului glorios al lui Dumnezeu, pe care nu ştiu cum să-l exprim. Parcă le-am văzut pe amândouă într-o dulce legătură; maiestatea şi blândeţea împreună; era o maiestate dulce, şi gentilă, şi sfântă; şi de asemenea, o blândeţe maiestuoasă; o dulceaţă copleşitoare; o tandreţe înaltă, măreaţă şi sfântă.
    După aceea, simţul meu cu privire la lucrurile divine a crescut treptat, a devenit din ce în ce mai ager, şi a avut mai mult din acea dulceaţă lăuntrică. Înfăţişarea fiecărui lucru se schimbase; aproape orice lucru părea să aibă o formă plăcută şi calmă, sau o înfăţişare a slavei divine. Excelenţa lui Dumnezeu, înţelepciunea, puritatea şi dragostea Lui parcă apăreau în orice lucru; în soare, în lună şi în stele; în nori, în cerul albastru, în iarbă, flori, copaci; în apă şi în toată natura; ceea ce mă ajuta să-mi concentrez gândurile. Obişnuiam adesea să stau şi să privesc luna încontinuu; iar ziua, petreceam mult timp uitându-mă la nori şi la cer, pentru a privi dulcea glorie a lui Dumnezeu din aceste lucruri; în acest timp, cântam cu glasul scăzut meditaţiile mele despre Creatorul şi Răscumpărătorul. Şi dintre toate lucrările naturii, nimic nu era mai dulce pentru mine decât tunetul şi fulgerul; înainte, nimic nu era mai înfricoşător. Înainte, eram neobişnuit de înspăimântat de tunete, şi copleşit de groază când vedeam că se apropie o furtună; dar acum, din contră, mă bucura. Îl simţeam pe Dumnezeu, ca să spun aşa, încă de la prima ivire a unei furtuni cu tunete; în astfel de ocazii, obişnuiam să fructific momentul şi să mă instalez bine ca să privesc norii, să văd fulgerele jucându-se, şi să aud glasul maiestuos şi teribil al tunetului lui Dumnezeu, care adesea era nespus de antrenant şi mă conducea spre meditaţii dulci la măreţul şi gloriosul meu Dumnezeu. Pe când eram astfel absorbit, întotdeauna mi se părea natural să cânt şi să-L laud în meditaţiile mele, sau să-mi rostesc gândurile în cântări.
    La vârsta de 13 ani a intrat la facultatea Connecticut, renumita Universitate Yale de mai târziu. Deja ştia greaca, ebraica şi latina. Copil fiind deseori se retrăgea la o parte şi petrecea ore întregi în rugăciune. În 1720, înainte de a împlini 17 ani, a absolvit facultatea, reuşind să fie premiantul clasei. Aici la Yale a mai petrecut alţi doi ani studiind teologia. În 1722, deci la 19 ani, a fost aprobat ca predicator. La terminarea studiilor teologice a acceptat pastoratul Bisericii Prezbiteriene din New York, unde a stat doar 8 luni, căci a fost numit profesor asistent la Yale, unde a rămas doi ani. În această vreme s-a îndrăgostit de Sara Pierrepont, fiica unuia din fondatorii Universităţii Yale. La 24 de ani, pe data de 15 februarie 1727, a fost ordinat ca păstor, iar Biserica Congregaţională din Northampton, Mass., una din cele mai prospere comunităţi, l-a chemat ca ajutor de păstor. Solomon Stoddard, bunicul său, avea pastoratul acelei biserici. Şase luni mai târziu s-a dus la New Haven şi s-a căsătorit cu Sara, care avea doar 17 ani.
    În anul 1729, fiindcă bunicul său murise, a preluat toate înda¬toririle pastoratului. Se ruga de două ori pe zi şi studia 13 ore pe zi. El îşi lua un subiect, după care se ducea la tăiat de lemne în pădure, se plimba sau făcea o altă lucrare şi în timpul acesta medita asupra subiectului ales.
    Căminul lor a fost binecuvântat cu 12 copii, de care Sara purta o grijă deosebită ca nu cumva să-l conturbe pe soţul ei de la studii. Ea conducea toate treburile gospodăriei. Un observator al căminului lor spune că „niciodată ea nu a trebuit să strige la copiii lor”. Pe când Whitefield era necăsătorit, a vizitat casa lor şi a remarcat: „O pereche mai potrivită nu am văzut.” De atunci a început să se roage să-i dea Domnul şi lui o Sara.
    Edwards avea obiceiul să-şi scrie predicile, iar la amvon le citea. Ataca vehement păcatele vremii şi trâmbiţa judecăţile dumnezeieşti.
    În anii 1734-1735, Edwards a văzut câteva dintre mişcările iniţiale ale Primei Mari Treziri. A fost cunoscut ca un promotor al trezirii şi ca „teolog al inimii” după ce a publicat O relatare a lucrării surprinzătoare a lui Dumnezeu (1738), care descria trezirea din biserica lui şi care a slujit drept model pentru promotorii trezirii din America şi Marea Britanie.
    Pe data de 4 iulie 1735, se afla în oraşul Enfield, Connecticut, unde poporul s-a adunat să-l asculte. Când a intrat, oamenii, fără prea mult respect, discutau între ei şi râdeau gălăgios. Ba unii chiar îşi băteau joc de el. Predicatorul Wilbur Chapman ne spune ceva despre evenimentele care s-au petrecut în vechea biserică, unde a predicat mişcătorul mesaj: „Păcătoşii în mâinile Dumnezeului aprins de mânie,” având ca text Deuteronom 32:35. El spune despre Edwards: „Avea un manuscris pe care îl ţinea cu amândouă mâinile înaintea feţei, aşa că poporul nu-i putea vedea faţa. Continua cu cititul şi poporul a fost puternic mişcat. Un bărbat a sărit sus şi a mers la banca din faţă, a îngenuncheat şi a strigat: «Domnule Edwards, ai milă de mine». Alţii se ţineau de speteaza băncii lor ca să nu alunece în pierzare. Eu am văzut stâlpii, pe care unii i-au cuprins în braţe, căci li se părea că ziua judecăţii a coborât peste ei”.
    Predica aceea a fost memorabilă. A intrat în istorie. Prin ea Dumnezeu a declanşat „Marea trezire spirituală”. Gălăgia şi râsetele zgomotoase de la început au amuţit deodată şi au început oftările şi gemetele, ochii li s-au umplut de lacrimi şi sufletul de groază. Iată câteva pasaje din acea predică:
    „Numai mila lui Dumnezeu îi reţine pe cei răi să nu ajungă în iad în orice moment… Dumnezeu are puterea să-i arunce pe cei răi în iad. Poate face aceasta în orice clipă. Mâinile oamenilor sunt neputincioase când El Se scoală. Nici cel mai tare nu poate rezista, nu se poate împotrivi şi nu poate să se scape din mâna Lui. Pe pământ câte un prinţ întâmpină greutăţi pentru a supune pe câte un rebel, care s-a refugiat într-o fortăreaţă şi s-a întărit cu un mare număr de urmaşi. Dar nu se întâmplă aşa ceva cu Dumnezeu. Căci nu există o aşa fortăreaţă care să te poată apăra de puterea lui Dumnezeu.”
    „Chiar dacă vrăjmaşii lui Dumnezeu s-ar uni mână în mână şi ar forma o mare mulţime, foarte uşor ar putea fi sfărâmaţi în bucăţi. Ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul sau ca miriştea uscată în calea focului. Cât de uşor e pentru noi să strivim un vierme ce se târăşte pe pământ, atât de uşor este pentru Dumnezeu, atunci când găseşte cu cale să arunce pe cei răi, pe duşmanii Săi, în iad. Căci ce suntem noi să ne gândim că vom putea sta înaintea Aceluia, la a cărui certare, pământul se cutremură şi stâncile se prăbuşesc?”
    Prin această predică Duhul Sfânt a lucrat convingerea de păcat în membrii bisericii şi i-a trezit. O groază de iad a pus stăpânire pe toţi. Despre unii din diaconii bisericii şi dintre membri se spune că au îmbrăţişat stâlpii bisericii şi îngroziţi strigau după mila Domnului, căci li se părea că deja alunecă în iad. Aşa a început „Marea trezire spirituală”.
    Toată lucrarea era dumnezeiască, căci Edwards doar citea predica. Nu vorbea înflăcărat şi nu făcea nici cel mai mic gest.
    Stilul lui era concis şi ţintea la trezirea conştiinţei. El era un om raţional, nu sentimental, de aceea nu apela la emoţii. Era convins de depravarea firii pământeşti, îşi dădea seama de împietrirea inimii ascultătorilor săi, de completa lor nepăsare faţă de Dumnezeu şi era conştient că numai printr-o confruntare puternică a poporului cu păcatele sale şi cu consecinţele grozave vor putea să fie şocaţi, treziţi ca să se pocăiască. Ca profeţii Vechiului Testament, prin predicile sale stârnea groaza de Domnul din pricina păcătoşeniei lor, ca, treziţi fiind, să primească dragostea Sa şi să fie mântuiţi. Predicile sale erau directe, tăioase, fără înflorituri poetice, fără gesturi dramatice, fără citate din filozofi, ci numai cu citate biblice, puternic raţionale şi însoţite de puterea Duhului Sfânt, care făcea Cuvântul să sfărâme stânca. Pregătirea unei predici era istovitoare pentru el. Îi lua o zi întreagă de 12-13 ore. Aşa se explică faptul că ele au rămas peste veacuri. Pentru el pregătirea avea două laturi: aceea a minţii prin studiu şi aceea a sufletului prin rugăciune.
    Se spune că duminică înainte de a ţine acea predică neuitată, care a fost ca o scânteie ce a aprins pădurea, el a îngenuncheat şi s-a rugat mult. Era cumva în dubiu dacă să ţină sau nu acea predică. Ştia că poporului îi plăcea să vorbească despre alegere, subiectul mult discutat în acea vreme, iar mesajul lui ar fi neplăcut poporului. După multă rugă¬ciune s-a ridicat de pe genunchi hotărât să predice ce vrea Domnul, nu ce vrea poporul. Duhul Domnului l-a biruit întâi pe el, apoi a biruit prin el pe alţii.
    Autorul cărţii Marile treziri ale Americii spune că tre¬zirea a început cu o tânără. De la ea, focul trezirii a trecut la ceilalţi tineri, apoi la cei bătrâni. Trezirea a cuprins întreg oraşul. Un deosebit interes faţă de lucrurile spirituale a pus stăpânire pe toţi. Nu se mai discuta despre afaceri sau despre cele trecătoare, ci despre cele veşnice. Lumea a început să caute pe Dumnezeu. Cei treziţi mărturiseau celorlalţi cum Dumnezeu a lucrat în viaţa lor. Clădirea bisericii a devenit neîncăpătoare. În timp de şase luni au fost 300 de convertiţi din populaţia de 1100 a orăşelului lor.
    De aici trezirea – ca un foc purtat de vânt – a trecut la alte oraşe. Robert Flood în cartea sa Oameni care au format America spune că în timp de doi ani, 1740-1742, între 25.000-50.000 au fost adăugaţi ca membri la bisericile din New England. Acesta a fost un număr mare, ţinând seama că populaţia în New England pe atunci era abia de 340.000 locuitori. Hitchcock spune că trezirea care a început în Northampton curând s-a răspândit în coloniile de sus şi de jos şi a devenit cunoscută ca Marea trezire, cea mai mare deşteptare spirituală din istoria Americii.
    Trezirile larg răspândite din anii 1730 şi 1740 au stimulat una dintre cele două perioade roditoare ale scrierilor lui Edwards. În această perioadă, Edwards a devenit foarte cunoscut ca predicator al trezirii, subscriind la o interpretare experienţială a teologiei reformate care sublinia suveranitatea lui Dumnezeu, depravarea umanităţii, realitatea iadului şi necesitatea unei naşteri din nou. În timp ce criticii au asaltat convingerile multor presupuşi convertiţi ca fiind iluzorii şi chiar o lucrare a diavolului, Edwards a început să apere aceste treziri. În Semnele distinctive ale unei lucrări a Duhului lui Dumnezeu (1741), Câteva gânduri cu privire la actuala trezire, Tratat privind emoţiile religioase (1746), şi Viaţa lui David Brainerd (1749), el a căutat să arate semnele adevăratei evlavii şi ale celei false.
    Iată ce mărturiseşte Edwards cu privire la o experienţă personală din timpul acestor ani în care Domnul a lucrat prin el:
    “Pe când mă plimbam prin pădure pentru a mă menţine în formă, în 1737, după ce am descălecat într-un loc mai retras, aşa cum aveam deseori obiceiul, pentru a mă plimba şi a contempla şi a mă ruga, am avut o viziune care pentru mine a fost extraordinară, a slavei Fiului lui Dumnezeu, ca Mijlocitor între Dumnezeu şi om, şi a harului minunat, măreţ, curat şi sfânt şi a dragostei Lui şi a umilei şi blândei Lui supuneri. Acest har care a apărut atât de calm şi de slăvit, s-a ivit măreţ deasupra cerurilor. Mai aproape decât puteam eu să-mi dau seama, persoana lui Hristos mi s-a arătat înconjurată de o strălucire copleşitoare şi atât de măreaţă încât mi-a înghiţit toate gândurile şi conceptele, fapt care a continuat timp de o oră; aşa încât, în tot acest timp lacrimile îmi curgeau şuvoi şi plângeam în hohote. Am simţit cum dogoarea sufletului se goleşte şi este anihilată într-un fel pe care nu aş şti cum să-l exprim altfel; să stai întins pe jos şi să fii plin doar de Hristos; să-L iubeşti cu o dragoste sfântă şi curată; să te încrezi în El; să trăieşti prin El; să-I slujeşti şi să fii perfect sfinţit şi curăţit, cu o neprihănire divină şi cerească.”
    Prin anul 1744, mişcarea de trezire a încetat. Timp de patru ani Jonathan Edwards nu a avut niciun nou convertit. W. Glyn Evans, în cartea sa Profiluri de lideri ai trezirii, spune că după 1748 unii au început să critice măsurile lui Jonathan Edwards şi să ceară reinstaurarea „Legământului de jumătatea drumului”, prin care şi cei neconvertiţi puteau fi primiţi ca membri ai bisericii, fără să aibă dreptul de vot şi la masa Domnului. Edwards s-a opus acestui legământ şi a încercat să impună calificări mai stricte pentru admiterea la Cina Domnului. Însă ceilalţi au ridicat o opoziţie tot mai mare, iar pe data de 22 iunie 1750, după 23 de ani, Edwards a trebuit să părăsească pastoratul bisericii din Northampton.
    De la acea dată, el a trecut ca misionar la indienii din Stockbridge, un sat din Massachusetts. Colegii lui academici l-au acuzat că îşi iroseşte acolo, în pustiu, abilităţile intelectuale, dar acolo, în timp de şapte ani, el a scris o seamă de cărţi care au influenţat generaţiile următoare. Lucrarea lui a fost binecuvântată şi printre indieni, căci mulţi au fost convertiţi. Pe lângă faptul că a avut o pregătire academică foarte înaltă, a avut şi o minte sclipitoare şi a ştiut să dea mesajul Evanghe¬liei în limbajul cel mai simplu, ca să fie înţeles de indieni.
    În toamna anului 1757, Edwards a fost ales preşedinte al Universităţii Princeton (pe atunci era Colegiu). După multe insistenţe, el a acceptat chemarea şi pe data de 16 februarie 1758 s-a mutat la New Jersey. La scurt timp după ce şi-a început activitatea, s-a îmbolnăvit şi o lună mai târziu, pe 22 martie 1758, în vârstă de 55 ani, a plecat în veşnicie.
    Cu oameni deosebiţi care se lasă în mâna Sa, Dumnezeu e gata să facă lucrări deosebite. Eşti tu cu totul predat Lui?

    Data aparitiei:20 Aprilie 2012
    ISBN:978-606-8000-52-7

    Nr. de pagini: 415
    Dimensiune:14,7 X 21
           Pret 25 RON


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu